Pasiunea şi dragostea faţă de animale nu are limite, o demonstrează Camelia Murgocea, o împătimită crescătoare de pisici:

CU FELINA LA CONCURS!
Reporter: De unde pasiunea pentru animalele de casă?
Camelia Murgocea: De când mş ştiu am iubit animalele. Copil fiind, mereu ajungeam pe la uşile cabinetelor veterinare cu pisicuţe sau caţei găsiţi pe stradă cu probleme, mereu am avut în jurul blocului animaluţe pe care le-am hrănit şi îngrijit însă, din păcate, nu am avut şi şansa de a deţine unul în casă decât mult mai tarziu, în adolescenţă. La acea vreme existau prejudecăţi precum că animalele trebuie ţinute exclusiv afara, că oamenii trebuie să trăiască separat de ele, lucru pe care îl combat acum, ca şi atunci, cu orice ocazie. E de ajuns să comparaţi evoluţia, sensibilitatea şi responsabilitatea pe care le are un copil ce creşte alături de un animaluţ cu ale altuia lipsit de această oportunitate, ca să îmi înţelegeţi perfect punctul de vedere.
Reporter: Ştiu că acum creşteţi pisici de rasă, că participaţi la concursuri internaţionale. Ce îmi puteţi spune, în câteva cuvinte, despre ele?
Camelia Murgocea: Pasiunea pentru aceasta rasă (Persană) mi-am descoperit-o cu mulţi ani în urmă, imediat dupa Revoluţie, când am avut oportunitatea să achiziţionez primul exemplar dintr-o felisă din Ungaria. Un deceniu mai târziu, când curentul felionologic a luat fiinţă şi la noi în ţară, am participat la primul show felin, câştigând cu pisoiul, atunci în varsta de 11 ani, un binemeritat Best Veteran, ca şi premiul publicului de Cea Mai Frumoasă Pisică din Expoziţie. Acesta a fost, se pare, impulsul. În 2002 am importat primele exemplare de Persane colourpoint (varietatea de culoare pe care am decis că vreau să o cresc), mi-am înregistrat felisa la o organizaţie internaţională felina americană şi am devenit o fidelă participantă la orice expoziţie internaţională s-a organizat în ţările din jurul României. Satisfacţiile nu au întârziat să apară, numărul de cupe şi diplome cu care ne întorceam acasă m-au ambiţionat în a importa exempare din cele mai apreciate linii de sange. Am facut o severa selecţie, sterilizând pisicile care prezentau şi cel mai mic defect şi ajungând într-un final sa deţin un nucleu de reproducţie apreciat de cunoscătorii de peste hotare, aşa încât în prezent puii mei sunt importaţi de felise de pe trei continente, iar rezultatele lor deosebite din expoziţii reprezintă încununarea eforturilor mele de până acum. Dacă în urma cu ceva ani mă lăudam când reuşeam să obţin un exemplar din linii de sange americane, acum crescători americani de renume se lauda că deţin pisici din felisa Blue Poem; ce satisfacţie mai mare aş putea avea?
Reporter: În final ce sfaturi daţi celor care au animale de companie (pisici de ex)?
Camelia Murgocea: În primul rând, să le iubească pe toate fără deosebire, de rasă fiind sau nu. Ţin să vă spun că, deşi cresc animale de rasă, dragostea mea pentru năpăstuitele străzii e aceeaşi că în copilărie, mare parte din veniturile mele ducându-se ăi acum pe sterilizări, tratamente, hrană, vaccinări ale câinilor fără stăpân. În al doilea rând, aş dori să se depaşească prejudecata conform căreia animalele au “locul lor, în curte”. Alături de pisici am şi eu un câine, ce trăieşte alături de noi, în casă. Cum ar putea fi mai fericit unul ce îşi întâlneşte stăpânul de doua ori pe zi, câte un minut, cand i se duce de mancare, decat cel care traieste alături de proprietar în permanenţă? De ce ar fi de preferat sa expunem o pisică tuturor pericolelor mediului exterior, începând de la maşini, oameni agresivi şi terminând cu bolile contagioase letale feline pentru care nu există vaccinuri, când statisticile dovedesc faptul că o pisică de exterior are o speranţă de viaţă de până la trei ani, în timp ce acelea care trăiesc exclusiv în interior depaşesc adesea 15-18 ani de viaţă?Sfatul meu n-o să se adreseze celor care au animale de companie şi care, sunt sigură, îşi dau tot interesul ca protejatelor lor să le mearga cât mai bine, începând de la deparazitările şi vaccinările periodice obligatorii şi până la a le oferi o hrană de calitate. Sfatul meu se adresează acelor părinţi ce înca mai cred că animalele reprezintă o piedică şi nu un ajutor pentru o buna dezvoltare a copiilor; celor care încă mai cred că ale lor progenituri sunt mai în pericol a se îmbolnăvi de la contactul cu animalele şi nu de la semeni de-ai lor (lista zoonozelor este extrem de scurtă, în timp ce de la om la om orice boala contagioasă se poate transmite, dar pentru acest motiv nu ne izolăm niciodată de societate); sfatul meu se adresează, aşadar, parinţilor cărora nu le e indiferent modul în care copilul lor se va dezvolta ca adult. Un copil ce îngrijeşte un animal, cât de mic, e un copil mult mai responsabil; e mai sensibil la nevoile şi la durerile celor din jur, mai puţin egoist, poate fi motivat pentru o mulţime de alte activităţi sau performante şi, nu în ultimul rând, este mai fericit. Nu le refuzaţi copiilor o astfel de bucurie, motivându-le că au avut neşansa de a creste la bloc! Spaţiul pe care trebuie să îl oferim unui animaluţ ca să aiba loc langa noi e, de fapt, cel din suflet.
Rozsika Zsigmond